Cum sărbătoreau oamenii Paştele în satul aflat acum pe fundul lacului

Acum vreo 100 de ani, prin satele străjuite de Ceahlău, pe valea Bistriţei, Paştele era „Sărbătoarea sărbătorilor“, fiind consemnate obiceiuri ţinute de toată suflarea.

„Două dintre cele mai de seamă griji ale omului de abia trezit în Duminica Paştelui constau în uitatul într-o cofă cu apă, pentru a vedea bine peste an şi în pusul mâinii pe un cleşte de fier sau pe clanţa uşii, spre a fi sănătos şi tare până la Paştele următor. Îndeobşte, prima zi a Paştelui era rezervată reculegerii şi odihnei, numai tinerii adunându-se în curtea bisericii, băieţii cu ouă roşii, iar fetele cu ouă roşii şi cu pască“. 

Acestea rânduri sunt cuprinse într-un studiu intitulat „Din cultura şi tradiţiile populare româneşti“, care a fost postat zilele trecute pe site-ul Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare“ Neamţ. În el se detaliază despre cum erau petrecute zilele de Paşti prin Moldova şi în alte regiuni, dar şi ce tradiţii şi obiceiuri erau ţinute cu prilejul marii sărbători. Consemnări despre ce era odinioară prin ţinutului Neamţului, în satele de pe Valea Bistriţei, la poalele Ceahlăului, îl ca autor pe Teoctist Galinescu, fost învăţător la Hangu, nepotul marelui folclorist Gavriil Galinescu. Cel care avea să execute, după venirea de pe front, 10 ani de închisoare politică la Aiud şi Canalul Dunăre – Marea Neagră, spunea că în sat era voie bună şi fericire generală:

„Paştele era perceput ca una dintre cele mai mari sărbători creştineşti ale anului. Eu eram elev la Şcoala Normală din Piatra Neamţ şi când veneam în sat, în vacanţa de Paşte, găseam o atmosferă de sărbătoare, o voie bună şi o fericire generală, mai ales în rândurile foştilor colegi, flăcăi şi fete din Hangu. Şi cum să fie altfel când era perioada pregătirilor după tipicul laic al sărbătorilor ce se apropiau cu paşi repezi“. 

Învăţătorul detalia că, în Săptămâna Mare, era mult de muncă prin gospodării, una a cărei „vatră“ este acum pe fundul lacului de acumulare de la Bicaz, pentru că se frământa cozonacul şi pasca, se încondeiau ouăle, se tăia mielul. Toate acestea erau îndeletnicirile adulţilor şi fetelor. Tineretul avea alte griji, pregătind ceea ce devenea atracţia principală a comunităţii în zilele de sărbătoare. 

„Pentru copiii sau flăcăii satului astea nu însemnau prea mult, pentru că altul era baiul, trebuia ridicat scrânciobul. «Sarea şi piperul“ sărbătorii era în fiecare an scrânciobul sau roata, cu patru, şase sau opt scaune. El era ridicat şi pus la treabă de cei mai vrednici flăcăi. Şi la noi nu se ducea lipsă de aşa feciori, pentru că erau cunoscuţi pentru mândria de munteni ai Hangului, Pipirigenii, Moroşenii şi alţii. Ei erau primii şi la plutărit, şi la joc“, rememora dascălul.   

Scrânciobul, căruia i se mai spunea şi roată, era amplasat lângă veche albie a Bistriţei, în apropiere fiind amenajată şi „podişca“, un podeţ din scânduri pentru horă. Acestea erau atracţiile de prim rang în zilele de sărbătoare, dar primordială era slujba de Înviere. Scrâncobul şi locul pentru dans aveau şi alte roluri. Acolo feciorii şi fetele îşi stabileau însurătoarea. 

„A doua zi de Paşte, toată suflarea comunei Hangu se revărsa spre centru, unde se împărţeau după generaţii, tinerii la scrânciob şi la joc, gospodarii la cârciumă, pentru a închina o cană de vin, iar bătrânii de-o parte sau alta, asistând la toate şi meditând la copilăria şi tinereţea lor. Ei, era frumos! Gura Hangului era pe atunci ca un fel de târguşor“, mai povestea învăţătorul. 

În studiul publicat de Centrul „Saeculare“ Neamţ se mai arată că, în trecut, nu trebuiau plătite datoriile şi nici împrumuturi în prima zi a Paştilor. Dimineaţa, copiii trebuiau musai să se spele într-un vas unde se afla şi un ou roşu, crezându-se că aşa vor prinde „la sânge“. În această zi ouăle se ciocneau numai „cap cu cap“, cel mai în vârstă fiind acela care lovea şi spunea „Hristos a înviat!“.